In 2012 se poarte costumul anticatastrofa

   Calendarul Maya prezice sfarsitul lumii, polii Terrei se inverseaza, cauzand catastrofe naturale in lant, exploziile solare continua sa loveasca pamantul, vin cutremurele, incendiile, inundatiile, tsunami-urile...
   Nicio grija, pana la noi nu ajung. Nici nu e nevoie, stim deja ca inundatiile si cutremurele nu ne doboara. Fulgerul romanesc nu loveste din cer, vine pe diagonala cu zeci de limbi care se intersecteaza.
   Din invatamant porneste clasa pregatitoare, alaturi de costul standard per elev dupa principiul "finantarea urmeaza elevul". Prin urmare, numarul elevilor dintr-o scoala scrie legea in urma careia dascalii au sau nu au bani pentru materialele scolare necesare, ce sa mai vorbim de apa curenta, gaz sau hartie igienica la buda.
   Nici la sanatate nu avem cer senin, ci plin de privatizari. Daca nu stiati, casele de sanatate publice vor disparea, fiind inlocuite de cele private, iar sistemul de urgenta va apartine si el privatilor. Nu va bucurati prea tare, contributia obligatorie la sanatate nu va asigura decat un pachet minim de servicii, deci mai scoatem ceva lei din buzunar, fie sa achitam facura la spital, fie sa investijm intr-o a doua asigurare de sanatate privata.
   Si daca prin sfaturi si vorbe buna nu putem tine in frau mania adultilor asupra minorilor, iaca-ta ca dascalii si parintii care lovesc pruncii vor fi amendati. Banii ajung in bugetul de stat, bineinteles.
   Cotorul fulgerului va fi, bineinteles, campania electorala urmata de chinuitor de mult asteptatele alegeri. Super Base ne-a anuntat ca nu mai candideaza, dar eu nu as sari in sus de bucurie. Ponta si Antonescu sunt inca pe baricade si nu doar victo-surprizele si crino-miracolele vor pluti pe scena politica, ci si alte mirari si uimiri autohtone.
   Cu locurile de munca si somerii nu stim ce se va intampla. Nu stim daca statul va avea fonduri sa acopere salariile si pensiile, dar stim ca ne paste un nou val de scumpiri la electricitate si combustibil.
   Cum sa le primim oare? Fiecare dupa puterea proprie. Unii o sa fuga de fulgere, altii o sa inoate contra curentului iar cativa se vor lasa trasi la fund. Ce ne facem cei care nu stim sa inotam si nici cu alergatul nu stam prea bine? Habar nu am. In lumea modei se zvoneste ca in 2012 se poarta costumul anticatastrofa. Cum o fi aratand el, din ce material e croit si cati lei ii scrie pe eticheta de pret, probabil nimeni nu stie.
   Asadar, cati dintre voi sunt dispusi sa isi puna la bataie economiile pentru concediu si sa procure mirobolantele straie?

Scrisoare catre 2012

Draga 2012,

Pe fratii tai nu i-am rugat nimic, pe niciunul dintre ei. Eu nu cer. Dar privesc. Analizez. Incerc sa nu judec. Asa ca imi incalc aici principiile si te rog...nu pentru mine, ci pentru ceilalti.
Fii bun, 2012 si ocroteste femeile cu tocuri inalte si fetele zugravite, cu parul oxigenat si cu fusta pana-n buci. Nu, nu sunt clovni, sunt doar ELE.
Protejeaza, 2012, babatii ce urasc sentimentalismul feminin, ce denigreaza miscarea feminista, ce sustin ca femeia le e egala, dar in filmul lor EA se afla la cratita cu un plasture peste gura. Pe EI, cei ce isi sculpteaza muschiuletii si se pozeaza unsi cu ulei si cu ochelarii de soare pe nas.
Lasa-i sa judece comportamentul LOR, sa le puna nume de organe genitale, sa le scrie critici, sa fie mandri ca le-au scris critici. Apara-i pe EI ce le badjocoresc pe ELE, cele ce s-au iubit cu mai multi dintre EI. Da-le putere sa urasca, sa denigreze, sa batjocoreasca.
Ai grija de ELE, cele ce intorc capul si jumatate din fizic dupa masinile tunate, ce merg la bratul purtatorului de Rolex si D&G cu ochii atintiti la portofel, care mananca salata si beau apa plata cu sau fara lamaie, care accepta doar cadouri scumpe. Lasa-le sa intoarca capul, sa se imbrace, sa se plimbe. Sa se pozeze in chiloti si sa impartaseasca cu tot globul. Nu-i schimba nici pe EI nici pe ELE, pentru ca unul fara altul NU AR FI.
Nu-ti cer imposibilul, 2012, te rog doar sa le dai LOR ceea ce-i definesc, ceea ce le place, ceea ce sunt. Nu-i schimba cu nimc - schimbarea poate duce la normalitate. Si normalitatea ne sperie, 2012.
Cu drag,
C.

Trailer

    Te-am zdruncinat din temelii. Am urlat cu toata forta plamanilor, am simtit fiecare fortare a fibrelor musculare, m-am oparit cu lacrimile pe obraji si tot nu ai vrut sa cazi. Te daram, desi te incapatanezi doar sa te inclini ca turnul din Pisa. Nu te amagi, nu esti obiectiv turistic. O sa cazi pana la urma. O sa cazi, o sa iei foc si nici cenusa nu o sa ramana in urma ta. 

Tehnologia, sanatatea si iubirea

3 lucruri pe care fiecare persoana si le doreste in viata.
1. Tehnologia. Nu am gasit inca om in jurul meu care sa nu isi doreasca sa fie inconjurat de tehnologie, indiferent de nivelul acesteia. Cei modesti se multumesc cu telefonul mobil, calculator si televizor. Cei pretentiosi doresc musai I-pod, I-phone, super laptop, super plasma si alte gadgeturi ale caror nume si intrebuintare nu exista daca nu sunt postate pe site-urile de socializare. Sa vada lumea, dom'le! Sa stie si sa ia aminte.

2. Sanatatea. Vai de capul romanilor la acest capitol! Toate ca toate, dar parca, parca am invatat mai multi dintre noi sa ne facem regulat analizele medicale. Mai dam cate un leu oamenilor in nevoie de operatii scumpe prin strainataturi si ne emotionam profund la vederea vreunei imagini cu copii suferinzi de cancer. Cum le gasim? Prin tehnologie! Unde le gasim? Raspundeti singuri la asta.

3. Iubirea. In urbe sau la tara, sub regim comunist sau intre sexe de acelasi fel, sentimentul iubirii e acelasi. Se exprima diferit de la an la an, dar contine esentialele comune, cum ar fi "Te iubesc!" sau trandafirul rosu. Cererea in casatorie se face tot de catre sexul tare (cu exceptiile de rigoare, evident) si nunta e tot nunta si tot "Da" e raspunsul rostit de miri. De ce oare, insa, la vederea unui cuplu de batranei care se tin de mana, lumea zambeste si lacrimeaza? Si la vederea unui cuplu de adolescenti care se saruta in parc se intoarce capul in partea cealalta? De ce oare imortalizarea momentului de tandrete al celor tineri aduna zeci de like-uri stiti voi unde? Raspundeti singuri si la asta.

4. Tehnosanbirea. Unde se intalnesc ele? Acolo! Ne place sa socializam virtual mai mult decat avem curajul sa sustinem. Si nu e nimic rau in asta. Ne 'modernizam' odata cu paginile de facebook ale manastirilor si bisericilor. Facem campanii. Avertizam lumea de ce se-ntampla daca. Tinem secret. Stiti cu totii ca ma refer aici la proaspata campanie anti-cancer la san, unde fetele posteaza mesaje cu un numar de luni in care va sta intr-o anumita tara sau oras. Fara a avea voie sa le spuna baietilor despre ce e vorba. Sa se sperie dragii de ei si sa se gandeasca ce-ar face fara femei in lumea asta. Sensibil? Pentu mine nu. Dimpotriva, e de prost gust. Nu e o campanie bine gandita si nu sensibilizeaza pe nimeni. Fetele DOAR se distreaza pe seama comentariilor primite, iar baietii nu isi bat capul cu glumele lor. Asa cum sustin unii baieti destepti, pun pariu ca nicio femeie nu s-a dus sa isi faca mamografie dupa lansarea 'minunii' pe fb. Si nici nu isi vor face de acum inainte...pentru ca aceasta campanie nu socheaza cu nimic, nu constientizeaza, nu ajuta. O poza cu o femeie facand chimioterapie insotita de un articol pe aceasta tema ar face mult mai multe. Si nici partea masculina nu a fost impresionata de pierderea posibilitatii de iubire daca pleaca fetele. Asadar Tehnosanatatea a dat un mic chix. Eu m-am bucurat macar ca nu e facuta de stat.
Prostul gust domina si parte din iubire. Daca la capitolul 'carnal' nu ne mai mira pozele cu prea multa piele si prea putine haine (Serios, fetelor, treziti-va! Nu e la moda sa ai poza in costum de baie.), partea 'spirituala' se pierde si ea in meandrele fb-ului. Nu ne ajunge sa ne spunem 'Te iubesc!" sau sa ne marturisim iubirea in momentele de tandrete. Trebuie cu necesitate sa postam pe peretele iubitului/iubitei declaratii scurte sau lungi, sa vada lumea ca ne iubim. Din nou, hai sa deschidem ochii! Iubirea nu e o campanie deschisa publicului larg. Lista de sute de prieteni (printre care se strecoara parinti, unchi si matusi) traieste la fel de bine fara a citi declaratii gen 'Te astept, iubire!' Macar asta tineti pentru voi, pentru intimitetea voastra, daca o mai aveti. Conservatorismul din mine imi zice ca deschiderea asta mult prea generoasa catre public e cea mai lipsita de bun gust si cea mai greu de digerat. Este si singura la care nu am intalnit niciodata discutii pe marginea ei. Doar e iubire. Cine nu stie cum e?
E simplu de fapt. Amestecati-le si o sa obtineti ceva greu de inteles. Tehnosanbirea

Cronica de toamna

Nu. Nu o sa vorbesc de minunatele culori ale toamnei, de covorul de frunze sau de soarele caldut, nici de aroma de struguri sau de gutui. Nu despre asta e toamna.
Toamna este despre lepadatura: cum sa-ti desarti tot ce a fost uzat pe timpul calduros, cum sa te scapi de hainele care si-au schimbat substanta si aparenta, cum sa iei altele mai groase care sa te apare de ce-ti va aduce luna viitoare.
Toamna este perioada insamantiarii: rodul verii se risipeste in cele patru zari.
Toamna este descompunere - tot ce leapada ea e doar un apel la compasiune.
"Toamna este o a doua primăvară, în care fiecare frunză este o floare" zicea Albert Camus. Nu suntem melancolici la moarte, ci nerabdatori in fata renasterii.


Ziua 1: Cafeaua de dimineata pe terasa se raceste rapid. Am gasit bruma pe balansoar.
Ziua 2: Soarele intra pe fereastra si razele imi ajung pe fata. Ma trezasc: a venit vara.
Ziua 3: Parul din gradina mai are 4 frunze maronii pe o creanga.
Ziua 4: Doua ciori desfac pofticioase nucile din gradina vecina. Macar nu mai croncane.
Ziua 5: Gainile si-au lepadat penele. Le e frig.
Ziua 6: Cainii din vecinii urla noaptea. Nu, nu de frig. Probabil e luna plina.
Ziua 7: Semintele de panseluta au ajuns pe trotuar. Le mut pe pamant.
Ziua 8: E frig. Imi e frig.
Ziua 9: Am mancat struguri din gradina. Sunt acri si au coaja groasa.
Ziua 10: Dansez incaltata cu cizme. Fetele se incapataneaza si insista cu sandalutele si rochitele vaporoase. Eu nu pot.
Ziua 11: Ora cafelei de dimineata e 12.
Ziua 12: Alerg la cros. Ma racesc. 8 zile.
Ziua 20: Ma leapad de geaca subtire si iau paltonul.
Ziua 21: Cainii din vecini nu mai latra. Dorm.
Ziua 22: S-au terminat nucile.
Ziua 23: Doi pui de pisica mananca perisoare in camara.
Ziua 24: Am gasit o frunza ca o floare.
Ziua 25: Am mai gasit o frunza uscata. Am uitat sa ud florile din camera.
Ziua 26: Praga. Ghid turistic.
Ziua 27: Mi-e somn.
Ziua 28: Halloween. Ce faci, teacher?
Ziua 29: Hangover.
Ziua 30: AZI.

Codrule, codrutule

   Marturisesc cu mana pe inima ca noul meu loc de munca nu mi-a adus doar infinite beneficii din punct de vedere al carierei, ci mi-a deschis drumul si catre proiecte in care, lucrand intr-o institutie de stat, probabilitatea de a fi implicata ar fi fost minima. Asadar, m-am numarat printre membri echipei Property Shark, Let's do it, Romania, editia a II-a.
   Adevarul e ca abia asteptam o activitate de genul, avand in vedere ca sunt o iubitoare de natura si nu dau inapoi de fiecare data cand am ocazia sa marsaluiesc prin padurile sau muntii tarii. Bineinteles ca, la fel ca multi dintre colegii mei, nu stiam la ce sa ma astept de la aceasta actiune. Am mai fost pe Feleac de cateva ori si stiam ca sunt pet-uri si ambalaje pe platou, insa mormanele noastre, doua la numar, se aflau in padure....Surpriza, pet-urile au fost cele mai putine. In schimb, am descoperit scaune si cauciucuri de masina, un butoi, doua televizoare, geamuri termopane, haine si papuci si, de ce nu, cativa saci cu moloz....in total am adunat 34 de saci frumosi de 120l. Am ramas socata. Sincer, nu mi-am imaginat vreodat ca, avand implementat programul de salubrizare si la sat, oamenii merg cu masina sa arunce gunoaiele in mijlocul padurii. De-a dreptul inaceptabil!
  A doua zi mi-am adus aminte de drumurile mele catre locul natal, localitatea Rodna, Bistrita-Nasaud. Muntii Rodnei au o frumusete aparte, peisaje de neuitat si raul Somesul Mare ce izvoraste din crestetul muntilor. Superb de-a dreptul, asta daca ai ocazia sa treci pe acolo inainte ca apele raului sa se umfle. De ce? Pentru ca peisajul vaii Somesului, sau mai precis copacii de pe mal sunt mai incarcati decat bradutii de Craciun, insa in loc de betea si globuri, de crengile lor atarna pungi, pet-uri si alte 'decoratii' gen pampersi, cisme sau chiar animale moarte. Stupefiant este faptul ca in fiecare sat gasesti doua sau trei panouri pe care se specifica clar: 'Aruncarea deseurilor in apa se pedepseste cu amenda intre 100-10000 ron'. In 25 de ani de viata si cu mama lucrand la primarie, nu am auzit niciodata o persoana sa fi platit 1 leu macar pentru nerespectarea acestei legislatii. De ce? ne intrebam. Oare pentru ca nu e nimeni sa supravegheze aceste zone? Sau pentru ca, surprinsi fiind, faptasii dau galant mana cu omul legii care le sopteste:
- Ce mai faci, ba? Nu te-am vazut de secole!
- Bine, ma, iaca cu gunoaiele!
- Sa ai spor!
- Sanatate!
Si povestea se repeta la infinit.
   Tarile 'europene' au implementat aceste legi de foarte mult timp, existand oameni pe teren care se ocupa de aceste probleme. Spania, una dintre tarile cu putina padure, aplica amenzi usturatoare. Fratele meu a primit amenda 1000 de Euro pentru ca si-a parcat masina langa padure, pe iarba! Incredibil cat suntem de departe de aceste proceduri!
   Nu vreau sa aud comentarii de genul: 'Statul nu are bani sa plateasca oameni sa faca poze la faptasi si sa aplice amenzi'. Nu trebuie sa plateasca nimic. Dupa a doua editie Let's do it, Romania! sunt convinsa ca s-ar gasi voluntari care sa marsaluiasca cateva zile pe an cu aparatul foto in mana si cu amenzile in buzunar si sa-i articuleze pe cei nepasatori. Eu una sigur m-as oferi voluntara pentru asa ceva!
Pana atunci insa, PASTRATI PADURILE CURATE!

Viata in chirie

  Ajungem incet-incet si noi sa fim o natie de chiriasi...stim cu totii de ce. Pentru ca platim mult pe apartamentele inchiriate, ne intereseaza evident sa ni se ofere bune conditii de trai. Pe cei ce inchiriaza ii intereseaza sa isi primeasca banii la timp si sa nu li se distruga apartamentul. Dar cati pun oare pe masa un contract de inchiriere REAL? Adica fara sume fictive, inregistrat la Finante, cu clauze specificate pentru ambele parti si cu viza de flotant pentru chirias? Nu multi! Chiar daca exista contract, stim cu totii ca proprietarul nu declara suma reala de inchiriere pentru a nu plati impozit (12%, dupa reducerile aferente), iar pe chirias nu il prea intereseaza atata timp cat a gasit apartamentul dorit. Pai ar cam trebui sa ne intereseze, deoarece acest impozit trebuie sa intre in bugetul de stat (logica e simpla: impozitele nu se declara - statul ia din salarii sa acopere din cheltuieli). Doar Clujul, daca facem un calcul aproximativ (400 apartamente x 250 euro = 10000 euro lunar) ar aduce la bugetul local cel putin 1200 euro lunar!
Unul din motivele simple pentru care "la noi" nu e ca "la ei" este faptul ca acceptam fara sa ne pese, iar apoi ne plangem si criticam. Nu va fie frica, dragi chiriasi, ca daca impuneti reguli nu o sa puteti inchiria...nici vorba. Doar ca trebuie sa facem asta cu totii!
  Ceea ce nu multi stiu este faptul ca exista Legea Locuintei nr. 114/1996 http://www.avocatnet.ro/UserFiles/articleFiles/legea%20locuintei_02091804.htm. Art. 21. specifica clar : inchirierea locuintelor se face pe baza acordului dintre proprietar si chirias, consemnat prin contract scris, care se va inregistra la organele fiscale teritoriale si va cuprinde, pe langa informatiile de baza, si inventarul obiectelor si al dotarilor aferente. Tineti minte ca: sunt nule de drept orice clauze cuprinse in contractul de inchiriere, care: obliga chiriasul sa recunoasca sau sa plateasca in avans proprietarului orice suma cu titlu de reparatie in sarcina proprietarului, prevad responsabilitatea colectiva a chiriasilor in caz de degradare a elementelor de constructii si a instalatiilor, a obiectelor si dotarilor aferente spatiilor comune, impun chiriasilor sa faca asigurari de daune, exonereaza proprietarul de obligatiile ce ii revin potrivit prevederilor legal sau autorizeaza pe proprietar sa obtina venituri din nerespectarea clauzelor contractului de inchiriere. 

   Atunci cand inchiriati tineti minte ca proprietarul castiga o suma lunara in urma inchirierii si ca si el trebuie sa aiba responsabilitati in urma acestui contract, nu doar chiriasul. Nu acceptati tacit tot ceea ce va cere, e important sa cititi legea in intregime si sa va respectati si voua drepturile legale. Optimismul meu merge intr-atat de departe incat imi permit sa visez ca in scurt timp ne vom preocupa mai mult de aceste aspecte si vom refuza ceea ce e nu doar in afara legii si al interesului nostru personal, ci si in afara bunului simt si al moralei colective. Incercati sa faceti asta si poate veti scapa de sentimentul ca noi suntem la mare distanta de 'civilizatie'.

  

Acceptam tacit ca apoi sa hulim ce am acceptat

Intotdeauna am crezut si inca mai cred cu tarie ca cea mai buna lectie de viata ti-o da viata in sine. To ceea ce traiesti in viata de zi cu zi si te inconjoara permanent sau temporar. Cu toate acestea, nu fiecare culege roadele lectiilor de viata, indiferent de varsta, formare profesionala sau interese si pasiuni. De ce zic asta? Simplu...Recent am deschis un al treilea ochi pentru aceste detalii, insa 'ochiul soacrei' a fost departe de a vedea o nora ce mananca slanina cu ceapa pe ascuns in camara. In schimb, am gasit foarte multi tineri care se lamenteaza si hulesc tot ce au in viata lor, dand inevitabil vina pe sistem si pe tot ceea ce reprezinta tara noastra. Personal, atitudinea lor este mult prea departe de ceea ce mi-as dori eu sa gasesc la generatia ante (cei nascuti dupa 80) si post decembrista. Le pun pe ambele in aceeasi oala pentru ca ambele ofera aceleasi raspunsuri la aceleasi intrebari. Desi diferenta clara intre cele doua nu e faptul ca prima isi aduce aminte de cozile de la ratie si de cartofii fierti cu sare mancati la cina, iar a doua s-a hranit cu unt si portocale inca din fasa, ci faptul ca primii cred cu tarie ca la noi nu se poate, iar majoritatea post-decembristilor vor sa plece in afara.
Vad parinti ce prefera sa strabata 50 de kilometri pana la munca si sa urle din adancul plamanilor ca statul nu le deconteaza naveta, insa niciunul nu cauta un alt loc de munca in oras si nu refuza incapacitatile sistemului de stat. Tot acestia sunt cei care nu au marsaluit la nicio greva pentru a-si cere drepturile sau pentru a impiedica intrarea in vigoare a vreunei legi.
Vad proaspat absolveni de facultate cu slujbe bunicele la oaresce companii multinationale, ce castiga mai bine decat parintii lor, ce se plang pe la colturi ca la noi nu se poate trai decent, insa isi varsa juma' din bani in mall inainte de a primi fluturasul de salar.
E usor sa ne plangem de ceea ce nu fac altii pentru noi. Si eu m-am plans un an de zile, insa am refuzat lamentarea in detrimetrul schimbarii. Mi-a fost frica, inca imi mai e, e normal...Dar mai mare e frica pentru faptul ca nu ne invatam lectia. Ca acceptam tacit ca apoi sa hulim ce am acceptat.
Nu vreau sa critic nimic, insa ma gandesc cu sila la sistemul de invatamant din care tocmai am plecat, ma gandesc la colegii ce au acceptat salarul de 736 de lei in institutii ce nu le ofera nicio foaie de hartie cu care sa lucreze. Ma gandesc cu groaza la incapacitatea sistemului de a coordona munca lor, la faptul ca acest sistem le cere dascalilor lunar tot atatea documente echivalente banesc cu o treime din salarul lor. Ma gandesc cu furie la frica lor pentru noua Lege a Invatamantului, ce le va evalua performanta dupa alte criterii si ce la va da posibilitatea de angajare direct la biroul conducerii scolii, catalogata inainte de e vedea tiparul drept incorecta si deschisa favoritismelor.
Ce nu inteleg majoritatea este faptul ca suntem liberi! Liberi in a alege ce sa facem, cu cine sa facem, unde sa muncim si, mai nou, unde sa traim. Bineinteles, suntem liberi si sa ne lamentam!
Sfatul meu: hai sa incercam sa nu mai facem asta. Hai sa avem curajul de a refuza ceea ce nu ne place. Hai sa incercam sa spunem NU sau POATE, pentru a ne respecta pe noi insine. Hai sa ne debarasam de frica ca, spunand NU, ne vom rata sansa. Mereu se gaseste o portita deschisa, o alta varianta, mult mai buna decat prima, din care poti lasa ceva in urma si poti face o diferenta.

Mama I'm coming home

Tangled up in the city, I untangle myself to go and feel the mountain air, to see the night sky and get closer to the stars.

I'll be back in a couple of days. Till then,

enjoy!

Tah tah!

Julie and Julia sau cum se naste realizarea din provocare

Tare mult mi-as dori sa regasesc, printre articolele prezente pe blogurile citite de mine si unul home-page like, unde sa se reagseasca motivul/rile nasterii sau crearii, cu vreti voi, a blogului in sine. De ce l-am facut? De ce am nevoie de el? Cum ma ajuta pe mine?
Dupa ce am scris aceste intrebari realizez ca poate sunt putin cam personale...pt fiecare in parte. Pentru unii poate nici nu exista, desi imi place sa cred ca fiecare lucru in sine are in spatele lui o poveste datorita careia a luat nastere. Spun ca sunt personale deoarece si mie mi-e greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a raspunde la ele.

De ce l-am facut? Din plictiseala.
De ce am nevoie de el? Am nevoia sa imi golesc mintea.
Cum ma ajuta el pe mine?  Ma provoaca sa scot ce am eu mai bun si sa invelesc in cuvinte.

Asta e! Provocarea! Asta e imboldul, target-ul, task-ul sau orice atl -ul. Dupa care vine probabil nevoia de apreciere la care nu prea te astepti, dar speri din tot sufletul. Ca de, daca ai scrie numai pentru tine, ai tine un jurnal.
Adevarat sau nu, din plictiseala multe se nasc. In 2003 s-a nascut in Queens The Julie/ Julia Project, un blog mai mult decat indraznet in care o actuala functionara si fosta scriitoare (ratata) aflata in impas decide sa urmeze un plan in care sa isi valorifice toate energiile, incercand in 365 de zile toate cele 524 de reţete din cartea de bucate a Juliei Child: Mastering the Art of French Cooking. 
http://blogs.salon.com/0001399/

Fiind la randul meu o gurmanda incurabila si adanc impresionata de ecranizarea Julie & Julia (2009, Maryl Streep, Amy Adams) doua reactii au survenit in urma 'culturalizarii' mele prin aceasta poveste. Nu o sa va povestesc nici filmul, nici nu o sa comentez articolele lui Julie Powell (http://juliepowell.blogspot.com/), ci o sa dezbat putin asupra intrebarilor ce? si de ce?

1. Ce? Refuz. Asta e ce-ul blogului meu. S-a nascut din puterea de a zice NU. Din nevoia de a afirma sus si tare ca NU fac asta si e bine ca nu o fac, ca iau deciziile corecte pentru mine prin prisma negarii a ceea ce nu ma defineste.

2. De ce? Pentru ca nu mai sunt copil sa plang atunci cand nu e bine, pentru ca nu mai sunt adolescent sa ma razvratesc si sa plec de acasa cand simt ca cei din jur nu ma inteleg, pentru ca nu am ajuns inca la varsta la care sa nu mai vreau sa plang sau sa plec, pentru ca plang si plec, pentru ca recunosc ca plang si plec si stiu ca voi mai plange si voi mai pleca de-acum incolo. Pentru ca m-am provocat pe mine sa recunosc ca plang si plec si pentru ca nu am niciun fel de asteptari.

La fel ca Julie, singura asteptare e cea personala, reparabila si cu nevoie de reparatii. Asta e realizarea. Cea nascuta din provocare. Restul...probabil pornesc la drum cu intrebarea: What could happen? ... you know...

The sense of an ending

People's life is framed by endings, especially in their life's first quarter of century: the end of high-school, the end of childhood (although this is highly questionable), the end of university, to name a few. Interesting is that, at this age, each and every ending brings a fresh feeling of enthusiasm for beginning the new stage of one's life.
I remember my fresh starting in Cluj-Napoca 7 years ago. I was good scared: new town, new home, new friends, new opportunities. I've easily built my way on all these paths. I was so prepared to gather everything that was new: information, questions, answers, this and that, these and those - and the 4 years of university passed like a good night dream. It ended. Change of priorities, a little enthusiasm. New home, new friends, a job! It was the job that killed the enthusiasm in me, because it unquestionably brought with it the need for stability. STABILITY - no more endings. It was then when I realized that there comes a time when people deny the endings. They refuse to start all over again, they need to grow in those safe drawers that are so familiar to them, that are supposed to bring 'peace to the soul.' I was there too - a good job, a nice boyfriend, wonderful friends - nothing more to ask. I struggled for all these, I worked hard, I wanted them to give me the stability that I needed. First lesson to be learned here: there are things in life that don't depend on your struggle and that can change in a moment, even if you struggle for them. 
The end. No boyfriend, no job, no house. Stability? I want it back! I worked so hard for it. No result. Bye-bye!
4 months of struggle to find it again. Finally - mine. New job, new house! This is it! Mine, mine, mine, all mine. New boyfriend. There's nothing more I want from my life. Work, work, work - otherwise I won't grow as a person. 2 years. Bye-bye!
Come on! You gotta be kidding!

Blank!

What now? I only have the house... What is wrong? Have I done something wrong? Second lesson to be learned: there are things in life that don't depend on your struggle and that can change in a moment, even if you struggle for them.

So it seams...in life you have to start it all over again, even if you don't want to... It happened to me twice in 3 years. It's ok, I'll manage. I managed. Every time. But, what is the sense of an ending? To realize what you had and you don't have anymore? To mourn the things you lost? To re-built your reality over and over again?
Well...a major contradiction appears here. Although stability is said to define us as individuals, it actually annihilates us: stability, in most of the cases, doesn't bring progress. It just brings itself with it and that's kind of all. It's good, but you're now actually willing to do more. You just want to keep it. You forget about the things you like, you don't listen to your favorite music, you don't  have time for your passions. And then comes the ending...it brings with it a new beginning. You remember the things you like, you start listening again to your favorite music, you find time for your passions...you return to yourself to say: I missed myself so much! This is the sense of ending...

La oglinda

"Azi am sa-ncrestez in grinda
Jos din cui acum, oglinda!
Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
     Cu zavorul."

Asa incepe balada "La Oglinda" scrisa de George Cosbuc in 1890. 
Nu. Nu sunt nici pe departe admiratoare a poetului eclectic, foarte dificil de încadrat într-un anume curent literar (sa fie clasic, romantic, neoclasic? - nici criticii literari nu reusesc sa se puna de acord in privinta asta, asadar nu ma voi chinui nici eu sa aduc argumente intr-o directie sau alta.) Nu sunt nici cea mai iubitoare a muzicii populare, insa, fara voia mea, versurile lui Cosbuc au iesit pe note muzicale din gurita mea cand aveam doi ani, la prima mea serbare de la gradi. Lumea zice ca debutul meu artistic nu a fost unul de neglijat. Acum, dupa 24 de ani de la fericitul eveniment, un singur lucru pulseaza in creierul meu: "Azi am sa-ncrestez in grinda / Jos din cui acum, oglinda!"

Nu am nici cea mai vaga idee cum au fost receptate si analizate aceste doua versuri in literatura de specialitate. Nici nu ma intereseaza. Dar azi le-am auzit intamplator si s-au pliat ca o manusa pe momentul prezent si o sa explic si de ce. La inceputul acestei saptamani am dat jos oglinda din cui. Am refuzat sa privesc inspre mine prin intermediul unui obiect exterior care sa reflecte imaginea realitatii mele. Nu am nevoie de el. Ma pot vedea si singura...am incercat si a functionat. E mai bine, mai reconfortant, mai apropiat realitatii mele. Necazul a fost cu grinda... Stau la casa, deci posed asa ceva. Am si topor, deci as putea sa increstez. Dar semnul de pe grinda trebuie sa reprezinte ceva. Cu sau fara topor, nu am avut niciun motiv de increstat, niciun lucru de tinut minte, nici macar un gand.

Am asteptat si am asteptat, constienta fiind pana in maduva oaselor, ca un filolog bine indoctrinat, ca nu e bine si intelept sa arzi etape, desi eu trecusem peste primul vers fara nicio problema. Asa ca am pus din nou oglinda in cui si am asteptat si am asteptat. M-am saturat de asteptare si azi dimineata mi-am zis ca 12 august e momentul de glorie, asadar azi am sa-ncrestez in grinda.

Tocmai am facut-o!

Despre prietenie 2

Acum suntem mai multi... Mergem mai departe. Ne indepartam de banca, de balta, nu mai vrem sa sarim, sa populam, sa invadam, sa procreem...Acum vrem sa ne cunoastem...

Intrebam, ascultam, procesam, selectam, memoram...Intrebam din nou. Ascultam, procesam, selectam, memoram... Suntem intrebati. Selectam, procesam, re-procesam, spunem, asteptam... Zambet. Vedem, procesam, asteptam. Auzim, zambim.

Vede, proceseaza, memoreaza. Zambim impreuna, vedem, procesam, memoram. Detaliem, explicam, ne miram, identificam, ne identificam. Nu mai suntem multi...suntem doi. Numiti, ne numim, identificati, ne identificam, etichetam, acceptam - o singura eticheta. Lipim si zambim.
Intrebam, dar nu mai ascultam. Nu mai selectam, nu mai memoram, e memorat deja, selectat si procesat.

Radem. Intrebam : vrei?

Despre prietenie

Ii vezi ca sunt lasi, misei, cercei, atarna, vegeteaza, arata, zambesc, prezinta, stau, clipesc. Judeca, eticheteaza, printeaza, expediaza. Primesc, citesc, nu vorbesc, dar indica, ridica, zambesc si merg mai departe. Arata un dinte, musca, inghit, digera, zambesc si merg mai departe. Nu ajung niciodata acolo. Se opresc din drum, la jumatate, la sfert, la capat, pe margine, pe iarba, pe banca, sub banca, langa banca, pe jos, pe pamant, in balta. Nu aduna dupa ei, lasa urme - urma devine groapa - groapa devine balta - balta devine tau, in tau cresc broaste, sar, populeaza, invadeaza, procreeaza.

Noi dormim, visam, mancam, digeram si mergem mai departe. Nu zambim, mintim, taiem, adunam, judecam si spanzuram. Etichetam, editam, printam si expediem. Nu primim, dar citim si indicam. Nu zambim, dar mergem intotdeauna mai departe. Ajungem acolo. Nu ne oprim din drum, mergem mereu mai departe, trecem de iarba, de banca, de pamant, de balta. Nu adunam dupa noi ca nu avem ce. Nu mancam broaste, dar populam, invadam, procreem. Ne vad ca suntem lasi, dar atarna de noi. Nu vegetam, dar aratam, prezentam, clipim si din nou visam, mancam, digeram si mergem mai departe.

Suntem stapanii drumului, al nostru mereu, incontestabil in linie dreapta inspre inainte. Printre scaieti, boscheti, crengi, fara lanterna, in intuneric, cu luna-n ceafa, cu ochii larg deschisi, vedem, clipim, adunam, intelegem, prelucram, editam, stocam, ajungem la banca, langa banca, ii gasim sub banca. Expediem, primesc, privesc si zambesc. Ii ajutam sa adune dupa ei, acoperim urma, urma nu mai devine balta, balta nu mai devine tau, taul nu mai are broaste, nu sar, nu populeaza, nu invadeaza, nu procreeaza.

Mergem mai departe...acum suntem mai multi...

And I say "Romania is my country!"

Tocmai am terminat de citit un articol al unei bune prietene care se intreaba daca generatia noastra sufera de frica sau esec. Buna intrebare, raspunsurile sunt multiple, fiecare isi motiveaza alegerea bazandu-se pe ce a trait, pe ce a vazut, pe ce a auzit sau, de ce nu, pe ce a auzit de la altii ca au auzit ca s-a intamplat acolo si acolo.

   Suntem o generatia care isi reneaga tara. Asta e incontestabil. Fugim sa culegem roadele din U.E. si strigam necontenit: ce bine e acolo! Acolo se face asa si asa! Culmea e ca toti cei care au trait sau traiesc acolo si acolo nu au "imporat" nimic in tara pe care o reneaga...si odata trecuta granita se metamorfozeaza din nou in aceeiasi romani care injura, scuipa, se intalnesc cu "amigo" si cumpara numai "salami", asculta muzica la maxim in masina scumpa si inchiriata pentru a-si face aparita in burgul natal.
   "Astia nu ne reprezinta", zicem noi, cei ramasi in tara. Ii suportam o luna, dupa care lucrurile revin la normal. Care e normalul, ma intreb? Faptul ca ei si-au renegat tara si au plecat sau faptul ca noi ne renegam tara, dar ramanem aici? Nu ne plac drumurile, nu ne plac legile, vrem dezvoltare agricola, preturile sunt prea mari, salariile minuscule, platim chirie pentru ca nu ne permitem sa ne cumparam casa si ne miram bulbucandu-ne ochii la fiecare stire citita sau vazuta la T.V. despre natia noastra minunata.
   Cu toate acestea, dintre natiile lovite de criza financiara, suntem cei care ne-am acceptat soarta cel mai usor. 25% minus din salar a scos in strada doar 20 de dascali din toate scolile din judetul Cluj!!! Discutiile de dupa cortina erau multe, toata lumea se plange, jeleste, injura, dar nimeni nu face... Iar daca pe parintii nostri ii pot intelege, nu ii inteleg pe cei din generatia mea...Suntem oare intr-adevar cei care ne-am ratat soarta? Este singura noastra scapare fuga inspre macaroane si jamon?
   Daca suntem o generatie de sacrificiu, ce si pentru cine sacrificam? Nu ne dam in laturi de la branzica frantuzeasca, untul nemtesc sau paste italienesti, nu suntem multumiti cu papucii de Clujana sau cu jerseul de Samus si cu siguranta in camera musai sa avem doua dulapuri in care sa incapa toate colectiile magazinelor din marile centre comerciale. Nu mergem in concediu decat in Grecia si in Bulgaria, chiar daca ni se fura masina, ca la noi nu sunt conditii, nici servicii pe masura Leului Greu. Copiilor nostri nu le ajung 20 de jucarii, trebuie sa abia cu sutele si cu siguranta Pampers-ul nu le incape dacat in treningul de la Zara; trebuie musai sa aiba camera lor dotata cu televizor si calculator, si sunt "indopati" de meditatii si activitati (putina gimnastica, tenis, inot, dansuri, desen, vioara) inca din gradinita. Si totusi suntem generatia saraca, nu avem si nu avem cum face si nici nu stim sigur daca vrem sa facem sau vom face...
   Prea multe intrebari pentru a incerca sa gasesc un raspuns...nici nu il caut, nu cred ca o sa il gasesc prea repede. Dar cu siguranta caut o persoana care sa zica "imi place sa traiesc in Romania si de asta sunt inca aici". Nu am auzit asta niciodata...

Pentru cei aflati in cautarea timpului pierdut

De fiecare data cand ma gandesc la monumentalul roman al lui Marcel Proust, primul lucru care imi vine in minte e emblematicul episod al madeleinelor - amintirea aromei copilariei ce ii permite sa evoce intreaga sa experienta din primii ani de viata... Si cu aceasta aroma invadandu-mi simtul olfactiv ma intreb daca e nevoie doar de un stimul puternic pentru a ne aduce aminte trecutul.

Amintirile ne definesc pe multi dintre noi. Unii ne amintim spontan franturi, miresme, gesturi, altii avem deja-vu-uri  atunci cand ne asteptam mai putin si, violent luati prin surprindere, patrundem cateva secunde in taramul de trecere al reveriei - sa fie vis? sa fie realitate?

O mare parte insa traim printre amintiri si din amintiri...Cu stupoare constat ca acestia din urma savureaza doar dulcele clipelor trecute, la fel cum Marcel savura madeleina langa o cescuta de ceai aromat. Ce mai conteaza daca e vis sau realitate? E bine ca .. e bine. Si atat. Dar oare cand e momentul intoarcerii pe taramul realitatii? Cand se termina madeleina? Cand se termina ceaiul? Acum?

Raspunsul e simplu: exista 3 timpuri - la origine verbale - ale actiunii: trecut, prezent si viitor.
1. traim in trecut, deoarece stimulii (lumina, gust, auz) care se reflecta de pe obiecte la oameni are nevoie de timp pana sa ajunga pe receptoarele ochiilor nostrii si pana cand creierul nostru sa proceseze imaginea trec multe clipe enorm de lungi (Source: Zsolt)
2. traim in prezent. De ce? Trecutul e divizat, e incalcit si tesut la fel ca plasa unui pescar: e continuu, e compus, e perfect, e mai mult ca perfect... Prezentul e numai unul: fac acum si aici si dupa ce am facut urmeaza viitorul, necunoscutul, imprevizibilul.
3. traim in viitor, deoarece creierul nostru niciodata nu se gandeste la prezent, se gandeste ce o sa faca in urmatoarele clipe (Source: Zsolt)

Cum raspunsul meu de filolog e incadrat intre doua explicatii de programator, se cere intrebarea (tot de filolog): cine isi doreste sa traiasca previzibil, cine isi doreste sa traiasca in trecut, cine isi doreste sa fie in cautarea timpului pierdut? Proust cu siguranta da, insa din cautarea sa a iesit unul dintre cele mai bune romane ale literaturii universale.

Asadar, daca din intoarcerea in timp nu iese nimic productiv (in afara momentelor in care sunetul produs de bolovanul ce se indreapta catre tine iti poate salva capul de la zdrobire), timpul trecut trebuie lasat in trecut, fie el perfect sau mai mult decat perfect. Daca din trairea in viitor ne alegem doar cu lucruri previzible, creierul nostru fiind cu juma' de pas inaintea noastra, ce facem cu prezentul?  Pasim oare cu adevarat in acum si aici  sau doar ne amagim ca, luand in mana o noua madeleina de pe farfurie, aroma va fi alta, mai puternica, mai profunda iar ceaiul nu se va fi transformat in apa chioara...

Printre ziduri

Zilele acestea m-am gasit indubitabil printre ziduri...In constructie, daramate, devenite istorie sau bine consolidate, toate impun sau au impus restrictii si distanta. Se cere obligatoriu intrebarea: cate tipuri de ziduri exista si ce restrictii aduce fiecare cu sine?
Marele Zid Chinezesc (constr. intre 475 - 221 î.H ), construit pentru a apara granitele imperiului chinez, a devenit obiectiv turistic, insa la vremea sa de glorie dorea sa tina departe popoarele nomade.
Zidul Berlinului a rezistat doar 28 de ani ca bariera de separare a Berlinului Occidental de Republica Democratica Germana, scurta sa existenta a atins obiectivul major: cel al conservarii, al stoparii masive a emigratiei, dar odata cu disparitia primei caramizi, migratia pe cealalta parte s-a produs in masa.
If we think so big, poate e momentul sa ne intoarcem la zidurile din prezent:




Source: Radu Neag, http://www.facebook.com/profile.php?id=665283944#!/note.php?note_id=10150683448170468

Zidurile razboiului de azi nu ne mai protejeaza de gloante, fum, bombe, lunetisti...ci de propria teama a imposibilitatii gasirii linistii sufletesti. Fara frica de berbecele antic ce ar darama orice poarta, acest soldat trimite peste zidul construit de el gloante si mai taioase: note muzicale ce migreaza mai rapid ca popoarele nomade chineze si cu mai multa inversunare decat emigrantii Berlinului.
Citatul intelept al zilei de ieri zicea: “Sometimes you put walls up not to keep people out, but to see who cares enough to break them down.”
Dilema mea este: daca zidurile de aparare devin obiective turistice, cele de separare se darama, iar cele de izolare inchid in interiorul lor arta muzicala, cui ii va pasa indeajuns de tare sa sparga zidul tau personal cu sau fara berbece? Pentru ca daca te catari pe el, desi ai patruns in interior, peretii raman in jurul tau.
Iata de ce am hotarat sa reneg zidurile...nu le vreau in jurul meu, nu le vreau in aria mea vizuala si ,mai presus de atat, nu imi voi consuma energia nici pentru a le construi, nici pentru a le darama. Locul zidurilor e in jurul caselor, nu al oamenilor. Iar locul oamenilor e sus pe zid, de unde pot vedea cine se catara pe ce zid, cine se inversuneaza sa darame care zid si cine a ajuns sus pe zid pentru a admira privelistea impreuna cu tine si pentru a striga din fundul plamanilor un fel diferit de 'Socorro!':
 
http://www.youtube.com/wat​ch?v=hekIyDDzBis&feature=v​iew_all&list=PLB056F3FF5A2​6FD9A&index=34