Mama I'm coming home

Tangled up in the city, I untangle myself to go and feel the mountain air, to see the night sky and get closer to the stars.

I'll be back in a couple of days. Till then,

enjoy!

Tah tah!

Julie and Julia sau cum se naste realizarea din provocare

Tare mult mi-as dori sa regasesc, printre articolele prezente pe blogurile citite de mine si unul home-page like, unde sa se reagseasca motivul/rile nasterii sau crearii, cu vreti voi, a blogului in sine. De ce l-am facut? De ce am nevoie de el? Cum ma ajuta pe mine?
Dupa ce am scris aceste intrebari realizez ca poate sunt putin cam personale...pt fiecare in parte. Pentru unii poate nici nu exista, desi imi place sa cred ca fiecare lucru in sine are in spatele lui o poveste datorita careia a luat nastere. Spun ca sunt personale deoarece si mie mi-e greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a raspunde la ele.

De ce l-am facut? Din plictiseala.
De ce am nevoie de el? Am nevoia sa imi golesc mintea.
Cum ma ajuta el pe mine?  Ma provoaca sa scot ce am eu mai bun si sa invelesc in cuvinte.

Asta e! Provocarea! Asta e imboldul, target-ul, task-ul sau orice atl -ul. Dupa care vine probabil nevoia de apreciere la care nu prea te astepti, dar speri din tot sufletul. Ca de, daca ai scrie numai pentru tine, ai tine un jurnal.
Adevarat sau nu, din plictiseala multe se nasc. In 2003 s-a nascut in Queens The Julie/ Julia Project, un blog mai mult decat indraznet in care o actuala functionara si fosta scriitoare (ratata) aflata in impas decide sa urmeze un plan in care sa isi valorifice toate energiile, incercand in 365 de zile toate cele 524 de reţete din cartea de bucate a Juliei Child: Mastering the Art of French Cooking. 
http://blogs.salon.com/0001399/

Fiind la randul meu o gurmanda incurabila si adanc impresionata de ecranizarea Julie & Julia (2009, Maryl Streep, Amy Adams) doua reactii au survenit in urma 'culturalizarii' mele prin aceasta poveste. Nu o sa va povestesc nici filmul, nici nu o sa comentez articolele lui Julie Powell (http://juliepowell.blogspot.com/), ci o sa dezbat putin asupra intrebarilor ce? si de ce?

1. Ce? Refuz. Asta e ce-ul blogului meu. S-a nascut din puterea de a zice NU. Din nevoia de a afirma sus si tare ca NU fac asta si e bine ca nu o fac, ca iau deciziile corecte pentru mine prin prisma negarii a ceea ce nu ma defineste.

2. De ce? Pentru ca nu mai sunt copil sa plang atunci cand nu e bine, pentru ca nu mai sunt adolescent sa ma razvratesc si sa plec de acasa cand simt ca cei din jur nu ma inteleg, pentru ca nu am ajuns inca la varsta la care sa nu mai vreau sa plang sau sa plec, pentru ca plang si plec, pentru ca recunosc ca plang si plec si stiu ca voi mai plange si voi mai pleca de-acum incolo. Pentru ca m-am provocat pe mine sa recunosc ca plang si plec si pentru ca nu am niciun fel de asteptari.

La fel ca Julie, singura asteptare e cea personala, reparabila si cu nevoie de reparatii. Asta e realizarea. Cea nascuta din provocare. Restul...probabil pornesc la drum cu intrebarea: What could happen? ... you know...

The sense of an ending

People's life is framed by endings, especially in their life's first quarter of century: the end of high-school, the end of childhood (although this is highly questionable), the end of university, to name a few. Interesting is that, at this age, each and every ending brings a fresh feeling of enthusiasm for beginning the new stage of one's life.
I remember my fresh starting in Cluj-Napoca 7 years ago. I was good scared: new town, new home, new friends, new opportunities. I've easily built my way on all these paths. I was so prepared to gather everything that was new: information, questions, answers, this and that, these and those - and the 4 years of university passed like a good night dream. It ended. Change of priorities, a little enthusiasm. New home, new friends, a job! It was the job that killed the enthusiasm in me, because it unquestionably brought with it the need for stability. STABILITY - no more endings. It was then when I realized that there comes a time when people deny the endings. They refuse to start all over again, they need to grow in those safe drawers that are so familiar to them, that are supposed to bring 'peace to the soul.' I was there too - a good job, a nice boyfriend, wonderful friends - nothing more to ask. I struggled for all these, I worked hard, I wanted them to give me the stability that I needed. First lesson to be learned here: there are things in life that don't depend on your struggle and that can change in a moment, even if you struggle for them. 
The end. No boyfriend, no job, no house. Stability? I want it back! I worked so hard for it. No result. Bye-bye!
4 months of struggle to find it again. Finally - mine. New job, new house! This is it! Mine, mine, mine, all mine. New boyfriend. There's nothing more I want from my life. Work, work, work - otherwise I won't grow as a person. 2 years. Bye-bye!
Come on! You gotta be kidding!

Blank!

What now? I only have the house... What is wrong? Have I done something wrong? Second lesson to be learned: there are things in life that don't depend on your struggle and that can change in a moment, even if you struggle for them.

So it seams...in life you have to start it all over again, even if you don't want to... It happened to me twice in 3 years. It's ok, I'll manage. I managed. Every time. But, what is the sense of an ending? To realize what you had and you don't have anymore? To mourn the things you lost? To re-built your reality over and over again?
Well...a major contradiction appears here. Although stability is said to define us as individuals, it actually annihilates us: stability, in most of the cases, doesn't bring progress. It just brings itself with it and that's kind of all. It's good, but you're now actually willing to do more. You just want to keep it. You forget about the things you like, you don't listen to your favorite music, you don't  have time for your passions. And then comes the ending...it brings with it a new beginning. You remember the things you like, you start listening again to your favorite music, you find time for your passions...you return to yourself to say: I missed myself so much! This is the sense of ending...

La oglinda

"Azi am sa-ncrestez in grinda
Jos din cui acum, oglinda!
Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
     Cu zavorul."

Asa incepe balada "La Oglinda" scrisa de George Cosbuc in 1890. 
Nu. Nu sunt nici pe departe admiratoare a poetului eclectic, foarte dificil de încadrat într-un anume curent literar (sa fie clasic, romantic, neoclasic? - nici criticii literari nu reusesc sa se puna de acord in privinta asta, asadar nu ma voi chinui nici eu sa aduc argumente intr-o directie sau alta.) Nu sunt nici cea mai iubitoare a muzicii populare, insa, fara voia mea, versurile lui Cosbuc au iesit pe note muzicale din gurita mea cand aveam doi ani, la prima mea serbare de la gradi. Lumea zice ca debutul meu artistic nu a fost unul de neglijat. Acum, dupa 24 de ani de la fericitul eveniment, un singur lucru pulseaza in creierul meu: "Azi am sa-ncrestez in grinda / Jos din cui acum, oglinda!"

Nu am nici cea mai vaga idee cum au fost receptate si analizate aceste doua versuri in literatura de specialitate. Nici nu ma intereseaza. Dar azi le-am auzit intamplator si s-au pliat ca o manusa pe momentul prezent si o sa explic si de ce. La inceputul acestei saptamani am dat jos oglinda din cui. Am refuzat sa privesc inspre mine prin intermediul unui obiect exterior care sa reflecte imaginea realitatii mele. Nu am nevoie de el. Ma pot vedea si singura...am incercat si a functionat. E mai bine, mai reconfortant, mai apropiat realitatii mele. Necazul a fost cu grinda... Stau la casa, deci posed asa ceva. Am si topor, deci as putea sa increstez. Dar semnul de pe grinda trebuie sa reprezinte ceva. Cu sau fara topor, nu am avut niciun motiv de increstat, niciun lucru de tinut minte, nici macar un gand.

Am asteptat si am asteptat, constienta fiind pana in maduva oaselor, ca un filolog bine indoctrinat, ca nu e bine si intelept sa arzi etape, desi eu trecusem peste primul vers fara nicio problema. Asa ca am pus din nou oglinda in cui si am asteptat si am asteptat. M-am saturat de asteptare si azi dimineata mi-am zis ca 12 august e momentul de glorie, asadar azi am sa-ncrestez in grinda.

Tocmai am facut-o!

Despre prietenie 2

Acum suntem mai multi... Mergem mai departe. Ne indepartam de banca, de balta, nu mai vrem sa sarim, sa populam, sa invadam, sa procreem...Acum vrem sa ne cunoastem...

Intrebam, ascultam, procesam, selectam, memoram...Intrebam din nou. Ascultam, procesam, selectam, memoram... Suntem intrebati. Selectam, procesam, re-procesam, spunem, asteptam... Zambet. Vedem, procesam, asteptam. Auzim, zambim.

Vede, proceseaza, memoreaza. Zambim impreuna, vedem, procesam, memoram. Detaliem, explicam, ne miram, identificam, ne identificam. Nu mai suntem multi...suntem doi. Numiti, ne numim, identificati, ne identificam, etichetam, acceptam - o singura eticheta. Lipim si zambim.
Intrebam, dar nu mai ascultam. Nu mai selectam, nu mai memoram, e memorat deja, selectat si procesat.

Radem. Intrebam : vrei?

Despre prietenie

Ii vezi ca sunt lasi, misei, cercei, atarna, vegeteaza, arata, zambesc, prezinta, stau, clipesc. Judeca, eticheteaza, printeaza, expediaza. Primesc, citesc, nu vorbesc, dar indica, ridica, zambesc si merg mai departe. Arata un dinte, musca, inghit, digera, zambesc si merg mai departe. Nu ajung niciodata acolo. Se opresc din drum, la jumatate, la sfert, la capat, pe margine, pe iarba, pe banca, sub banca, langa banca, pe jos, pe pamant, in balta. Nu aduna dupa ei, lasa urme - urma devine groapa - groapa devine balta - balta devine tau, in tau cresc broaste, sar, populeaza, invadeaza, procreeaza.

Noi dormim, visam, mancam, digeram si mergem mai departe. Nu zambim, mintim, taiem, adunam, judecam si spanzuram. Etichetam, editam, printam si expediem. Nu primim, dar citim si indicam. Nu zambim, dar mergem intotdeauna mai departe. Ajungem acolo. Nu ne oprim din drum, mergem mereu mai departe, trecem de iarba, de banca, de pamant, de balta. Nu adunam dupa noi ca nu avem ce. Nu mancam broaste, dar populam, invadam, procreem. Ne vad ca suntem lasi, dar atarna de noi. Nu vegetam, dar aratam, prezentam, clipim si din nou visam, mancam, digeram si mergem mai departe.

Suntem stapanii drumului, al nostru mereu, incontestabil in linie dreapta inspre inainte. Printre scaieti, boscheti, crengi, fara lanterna, in intuneric, cu luna-n ceafa, cu ochii larg deschisi, vedem, clipim, adunam, intelegem, prelucram, editam, stocam, ajungem la banca, langa banca, ii gasim sub banca. Expediem, primesc, privesc si zambesc. Ii ajutam sa adune dupa ei, acoperim urma, urma nu mai devine balta, balta nu mai devine tau, taul nu mai are broaste, nu sar, nu populeaza, nu invadeaza, nu procreeaza.

Mergem mai departe...acum suntem mai multi...

And I say "Romania is my country!"

Tocmai am terminat de citit un articol al unei bune prietene care se intreaba daca generatia noastra sufera de frica sau esec. Buna intrebare, raspunsurile sunt multiple, fiecare isi motiveaza alegerea bazandu-se pe ce a trait, pe ce a vazut, pe ce a auzit sau, de ce nu, pe ce a auzit de la altii ca au auzit ca s-a intamplat acolo si acolo.

   Suntem o generatia care isi reneaga tara. Asta e incontestabil. Fugim sa culegem roadele din U.E. si strigam necontenit: ce bine e acolo! Acolo se face asa si asa! Culmea e ca toti cei care au trait sau traiesc acolo si acolo nu au "imporat" nimic in tara pe care o reneaga...si odata trecuta granita se metamorfozeaza din nou in aceeiasi romani care injura, scuipa, se intalnesc cu "amigo" si cumpara numai "salami", asculta muzica la maxim in masina scumpa si inchiriata pentru a-si face aparita in burgul natal.
   "Astia nu ne reprezinta", zicem noi, cei ramasi in tara. Ii suportam o luna, dupa care lucrurile revin la normal. Care e normalul, ma intreb? Faptul ca ei si-au renegat tara si au plecat sau faptul ca noi ne renegam tara, dar ramanem aici? Nu ne plac drumurile, nu ne plac legile, vrem dezvoltare agricola, preturile sunt prea mari, salariile minuscule, platim chirie pentru ca nu ne permitem sa ne cumparam casa si ne miram bulbucandu-ne ochii la fiecare stire citita sau vazuta la T.V. despre natia noastra minunata.
   Cu toate acestea, dintre natiile lovite de criza financiara, suntem cei care ne-am acceptat soarta cel mai usor. 25% minus din salar a scos in strada doar 20 de dascali din toate scolile din judetul Cluj!!! Discutiile de dupa cortina erau multe, toata lumea se plange, jeleste, injura, dar nimeni nu face... Iar daca pe parintii nostri ii pot intelege, nu ii inteleg pe cei din generatia mea...Suntem oare intr-adevar cei care ne-am ratat soarta? Este singura noastra scapare fuga inspre macaroane si jamon?
   Daca suntem o generatie de sacrificiu, ce si pentru cine sacrificam? Nu ne dam in laturi de la branzica frantuzeasca, untul nemtesc sau paste italienesti, nu suntem multumiti cu papucii de Clujana sau cu jerseul de Samus si cu siguranta in camera musai sa avem doua dulapuri in care sa incapa toate colectiile magazinelor din marile centre comerciale. Nu mergem in concediu decat in Grecia si in Bulgaria, chiar daca ni se fura masina, ca la noi nu sunt conditii, nici servicii pe masura Leului Greu. Copiilor nostri nu le ajung 20 de jucarii, trebuie sa abia cu sutele si cu siguranta Pampers-ul nu le incape dacat in treningul de la Zara; trebuie musai sa aiba camera lor dotata cu televizor si calculator, si sunt "indopati" de meditatii si activitati (putina gimnastica, tenis, inot, dansuri, desen, vioara) inca din gradinita. Si totusi suntem generatia saraca, nu avem si nu avem cum face si nici nu stim sigur daca vrem sa facem sau vom face...
   Prea multe intrebari pentru a incerca sa gasesc un raspuns...nici nu il caut, nu cred ca o sa il gasesc prea repede. Dar cu siguranta caut o persoana care sa zica "imi place sa traiesc in Romania si de asta sunt inca aici". Nu am auzit asta niciodata...

Pentru cei aflati in cautarea timpului pierdut

De fiecare data cand ma gandesc la monumentalul roman al lui Marcel Proust, primul lucru care imi vine in minte e emblematicul episod al madeleinelor - amintirea aromei copilariei ce ii permite sa evoce intreaga sa experienta din primii ani de viata... Si cu aceasta aroma invadandu-mi simtul olfactiv ma intreb daca e nevoie doar de un stimul puternic pentru a ne aduce aminte trecutul.

Amintirile ne definesc pe multi dintre noi. Unii ne amintim spontan franturi, miresme, gesturi, altii avem deja-vu-uri  atunci cand ne asteptam mai putin si, violent luati prin surprindere, patrundem cateva secunde in taramul de trecere al reveriei - sa fie vis? sa fie realitate?

O mare parte insa traim printre amintiri si din amintiri...Cu stupoare constat ca acestia din urma savureaza doar dulcele clipelor trecute, la fel cum Marcel savura madeleina langa o cescuta de ceai aromat. Ce mai conteaza daca e vis sau realitate? E bine ca .. e bine. Si atat. Dar oare cand e momentul intoarcerii pe taramul realitatii? Cand se termina madeleina? Cand se termina ceaiul? Acum?

Raspunsul e simplu: exista 3 timpuri - la origine verbale - ale actiunii: trecut, prezent si viitor.
1. traim in trecut, deoarece stimulii (lumina, gust, auz) care se reflecta de pe obiecte la oameni are nevoie de timp pana sa ajunga pe receptoarele ochiilor nostrii si pana cand creierul nostru sa proceseze imaginea trec multe clipe enorm de lungi (Source: Zsolt)
2. traim in prezent. De ce? Trecutul e divizat, e incalcit si tesut la fel ca plasa unui pescar: e continuu, e compus, e perfect, e mai mult ca perfect... Prezentul e numai unul: fac acum si aici si dupa ce am facut urmeaza viitorul, necunoscutul, imprevizibilul.
3. traim in viitor, deoarece creierul nostru niciodata nu se gandeste la prezent, se gandeste ce o sa faca in urmatoarele clipe (Source: Zsolt)

Cum raspunsul meu de filolog e incadrat intre doua explicatii de programator, se cere intrebarea (tot de filolog): cine isi doreste sa traiasca previzibil, cine isi doreste sa traiasca in trecut, cine isi doreste sa fie in cautarea timpului pierdut? Proust cu siguranta da, insa din cautarea sa a iesit unul dintre cele mai bune romane ale literaturii universale.

Asadar, daca din intoarcerea in timp nu iese nimic productiv (in afara momentelor in care sunetul produs de bolovanul ce se indreapta catre tine iti poate salva capul de la zdrobire), timpul trecut trebuie lasat in trecut, fie el perfect sau mai mult decat perfect. Daca din trairea in viitor ne alegem doar cu lucruri previzible, creierul nostru fiind cu juma' de pas inaintea noastra, ce facem cu prezentul?  Pasim oare cu adevarat in acum si aici  sau doar ne amagim ca, luand in mana o noua madeleina de pe farfurie, aroma va fi alta, mai puternica, mai profunda iar ceaiul nu se va fi transformat in apa chioara...

Printre ziduri

Zilele acestea m-am gasit indubitabil printre ziduri...In constructie, daramate, devenite istorie sau bine consolidate, toate impun sau au impus restrictii si distanta. Se cere obligatoriu intrebarea: cate tipuri de ziduri exista si ce restrictii aduce fiecare cu sine?
Marele Zid Chinezesc (constr. intre 475 - 221 î.H ), construit pentru a apara granitele imperiului chinez, a devenit obiectiv turistic, insa la vremea sa de glorie dorea sa tina departe popoarele nomade.
Zidul Berlinului a rezistat doar 28 de ani ca bariera de separare a Berlinului Occidental de Republica Democratica Germana, scurta sa existenta a atins obiectivul major: cel al conservarii, al stoparii masive a emigratiei, dar odata cu disparitia primei caramizi, migratia pe cealalta parte s-a produs in masa.
If we think so big, poate e momentul sa ne intoarcem la zidurile din prezent:




Source: Radu Neag, http://www.facebook.com/profile.php?id=665283944#!/note.php?note_id=10150683448170468

Zidurile razboiului de azi nu ne mai protejeaza de gloante, fum, bombe, lunetisti...ci de propria teama a imposibilitatii gasirii linistii sufletesti. Fara frica de berbecele antic ce ar darama orice poarta, acest soldat trimite peste zidul construit de el gloante si mai taioase: note muzicale ce migreaza mai rapid ca popoarele nomade chineze si cu mai multa inversunare decat emigrantii Berlinului.
Citatul intelept al zilei de ieri zicea: “Sometimes you put walls up not to keep people out, but to see who cares enough to break them down.”
Dilema mea este: daca zidurile de aparare devin obiective turistice, cele de separare se darama, iar cele de izolare inchid in interiorul lor arta muzicala, cui ii va pasa indeajuns de tare sa sparga zidul tau personal cu sau fara berbece? Pentru ca daca te catari pe el, desi ai patruns in interior, peretii raman in jurul tau.
Iata de ce am hotarat sa reneg zidurile...nu le vreau in jurul meu, nu le vreau in aria mea vizuala si ,mai presus de atat, nu imi voi consuma energia nici pentru a le construi, nici pentru a le darama. Locul zidurilor e in jurul caselor, nu al oamenilor. Iar locul oamenilor e sus pe zid, de unde pot vedea cine se catara pe ce zid, cine se inversuneaza sa darame care zid si cine a ajuns sus pe zid pentru a admira privelistea impreuna cu tine si pentru a striga din fundul plamanilor un fel diferit de 'Socorro!':
 
http://www.youtube.com/wat​ch?v=hekIyDDzBis&feature=v​iew_all&list=PLB056F3FF5A2​6FD9A&index=34