Acceptam tacit ca apoi sa hulim ce am acceptat

Intotdeauna am crezut si inca mai cred cu tarie ca cea mai buna lectie de viata ti-o da viata in sine. To ceea ce traiesti in viata de zi cu zi si te inconjoara permanent sau temporar. Cu toate acestea, nu fiecare culege roadele lectiilor de viata, indiferent de varsta, formare profesionala sau interese si pasiuni. De ce zic asta? Simplu...Recent am deschis un al treilea ochi pentru aceste detalii, insa 'ochiul soacrei' a fost departe de a vedea o nora ce mananca slanina cu ceapa pe ascuns in camara. In schimb, am gasit foarte multi tineri care se lamenteaza si hulesc tot ce au in viata lor, dand inevitabil vina pe sistem si pe tot ceea ce reprezinta tara noastra. Personal, atitudinea lor este mult prea departe de ceea ce mi-as dori eu sa gasesc la generatia ante (cei nascuti dupa 80) si post decembrista. Le pun pe ambele in aceeasi oala pentru ca ambele ofera aceleasi raspunsuri la aceleasi intrebari. Desi diferenta clara intre cele doua nu e faptul ca prima isi aduce aminte de cozile de la ratie si de cartofii fierti cu sare mancati la cina, iar a doua s-a hranit cu unt si portocale inca din fasa, ci faptul ca primii cred cu tarie ca la noi nu se poate, iar majoritatea post-decembristilor vor sa plece in afara.
Vad parinti ce prefera sa strabata 50 de kilometri pana la munca si sa urle din adancul plamanilor ca statul nu le deconteaza naveta, insa niciunul nu cauta un alt loc de munca in oras si nu refuza incapacitatile sistemului de stat. Tot acestia sunt cei care nu au marsaluit la nicio greva pentru a-si cere drepturile sau pentru a impiedica intrarea in vigoare a vreunei legi.
Vad proaspat absolveni de facultate cu slujbe bunicele la oaresce companii multinationale, ce castiga mai bine decat parintii lor, ce se plang pe la colturi ca la noi nu se poate trai decent, insa isi varsa juma' din bani in mall inainte de a primi fluturasul de salar.
E usor sa ne plangem de ceea ce nu fac altii pentru noi. Si eu m-am plans un an de zile, insa am refuzat lamentarea in detrimetrul schimbarii. Mi-a fost frica, inca imi mai e, e normal...Dar mai mare e frica pentru faptul ca nu ne invatam lectia. Ca acceptam tacit ca apoi sa hulim ce am acceptat.
Nu vreau sa critic nimic, insa ma gandesc cu sila la sistemul de invatamant din care tocmai am plecat, ma gandesc la colegii ce au acceptat salarul de 736 de lei in institutii ce nu le ofera nicio foaie de hartie cu care sa lucreze. Ma gandesc cu groaza la incapacitatea sistemului de a coordona munca lor, la faptul ca acest sistem le cere dascalilor lunar tot atatea documente echivalente banesc cu o treime din salarul lor. Ma gandesc cu furie la frica lor pentru noua Lege a Invatamantului, ce le va evalua performanta dupa alte criterii si ce la va da posibilitatea de angajare direct la biroul conducerii scolii, catalogata inainte de e vedea tiparul drept incorecta si deschisa favoritismelor.
Ce nu inteleg majoritatea este faptul ca suntem liberi! Liberi in a alege ce sa facem, cu cine sa facem, unde sa muncim si, mai nou, unde sa traim. Bineinteles, suntem liberi si sa ne lamentam!
Sfatul meu: hai sa incercam sa nu mai facem asta. Hai sa avem curajul de a refuza ceea ce nu ne place. Hai sa incercam sa spunem NU sau POATE, pentru a ne respecta pe noi insine. Hai sa ne debarasam de frica ca, spunand NU, ne vom rata sansa. Mereu se gaseste o portita deschisa, o alta varianta, mult mai buna decat prima, din care poti lasa ceva in urma si poti face o diferenta.